Arhivă pentru Aprilie 2012

A te naste din nou, in fiecare zi- Oscar si Tanti Roz

Aprilie 18, 2012

 

Cum ai incepe o scrisoare catre Dumnezeu? La ce varsta li se iau mintile barbatiilor? Cum imbraci un copil? Multe alte intrebari si mai ales: Cum sa traiesti fiecare zi de parca ar fi ultima, sa apreciezi fiecare rasarit de soare vazut- intrebari ale caror raspunsuri le aflii de la un copil de 10 ani, in Oscar si Tanti Roz.

Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Anunțuri

De ale lui Nichita- hic sunt leones

Aprilie 3, 2012

Când Nichita Stănescu s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei, în 1975, lumea avea să cunoască imediat faptul că acolo nu locuia oricine. De la balconul său a atârnat multă vreme o pânză pe care scria: „Hic sunt leones“, „Aici sunt leii“ – sintagmă folosită de romani pe hărţi, acolo unde începeau teritoriile necunoscute şi cu pericole neaşteptate.

Câţi ani aveaţi când v-aţi întâlnit?

Dora Stănescu: Eu 22 şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 – în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact „jumătatea” lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.

Crezi că, de acolo de unde e acum, Nichita veghează asupra ta?

D.S.: Tot timpul. În fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade când nu aveam chef de nimic şi deodată se întâmpla că trebuia să mă ocup de el – de opera lui, de exemplu – şi mă trezeam la viaţă. Mă readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri şi lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai ştiu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer

„Bătrâne, îţi dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer şi poemul o să rămână numai al tău.”

nichita stanescu- VERDE RECE

Aprilie 3, 2012

„Bre, batrane, cand o sa mor, o sa fiu curios sa vad ce simt si vreau sa spun asta!”. In doi ani, cat aproape am locuit in casa aia (…) cred ca a spus-o de o mie de ori. Si, printre dantelele hazoase pe care le-a rostit pana sa se aseze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plina de anecdote nespuse si tandre, care te apropiau intotdeauna, intr-o candoare cu fineturi distilate, de rafinariile mari ale creierului sau, glumind aproape, s-a ridicat in sezut si, ca si cand ar fi spus un vers sau poanta la ceva ce se intampla langa el, a zis: „Verde rece!”, a sfarsit energia, viata si a murit.

Nichita Stanescu – Sunt Un Om Viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara între mine si 2, între mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana întâmplatoare la mâna
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.