Arhivă pentru Martie 2013

INSCRIPTIE

Martie 26, 2013

Maine vreau sa iau bilete la spectacolul lui Alifantis..nu am fost niciodata si melodiile lui m au miscat de multe ori..si azi am ascultat din nou sa fiu sigura ca merita sa platesc biletul 😀 desi stiam dar asa…din ratiune de femeie calculata 🙂  Si melodia preferata ramane Inscriptie pe un inel..si m-a facut sa ma gandesc ce mi-as scrie eu pe inelul de purtat o viata 😀 Si am ajuns la varianta scurta NOI∞   

Costin a zis ca raspuns rapid: jumatatea mea de inima. E frumos sa ai la deget un mesaj pe care sa-l vezi de fiecare data cand vrei sa te bucuri 🙂

Anunțuri

Scrisoare de mama

Martie 26, 2013

Dragă Anais,

Îţi scriu pentru mine mai mult, nu pentru tine şi recunosc asta. Cum recunosc că te-am născut pentru mine, nu pentru tine. E un gest profund egoist să aduci pe cineva pe lume şi cum ajunge el să fie răstălmăcit în culmea altruismului, eu încă nu pricep.

Astăzi faci 8 ani, eşti aproape om mare, poţi desena o căprioară (ceea ce eu nu pot), poţi cânta Scales and arpegios, din Aristocats (ceea ce eu iarăşi nu pot), poţi tăvăli un prichindel mai fraier ca tine la judo (nici nu se pune problema să fiu în stare de asta), aşa că o să pricepi de ce trebuie să facem un legământ, la care să ne uităm din an în an şi să-l completăm.

Aşadar, trebuie să ştii următoarele despre mine şi tine.

  1. Te iubesc aşa cum îşi iubesc toţi părinţii normali copiii. Cu disperare şi fără margini, cu instincte de fiară amestecate în dulceaţă de trandafiri, până dincolo de orice limită, în cer şi pe pământ. E în firea lucrurilor să fie aşa, prin urmare să nu îmi permiţi niciodată să folosesc această dragoste ca reproş. Eu te iubesc pentru că vreau să te iubesc, tu n-ai nici un amestec în treaba asta.
  2. Îţi voi da puţine lucruri pentru că am puţine lucruri. Multe dintre ele nu vor fi materiale, pentru că, chiar dacă aş avea prea multe dintr-alea, nu mi-aş permite să te încarc cu gunoaiele trecerii mele prin lume. Voi avea însă grijă să îţi dau ce ai tu nevoie, nu ce cred eu că tu ai nevoie.
  3. Vei primi de la mine poveştile viselor mele, dorinţelor mele, călătoriilor mele. Dar ele (visele, dorinţele, călătoriile) vor rămâne la mine şi nu vor deveni ale tale pentru că adevărul adevărat este că atunci când te-ai născut, acum 8 ani, am încetat să mai fim aceeaşi creatură.
  4. Încerc să te ajut să fii independentă şi cu o relaţie corectă cu singurătatea şi prin urmare, cu tine însăţi. Cu fiecare minut în plus în care îmi eşti fiică eu te iubesc mai mult, aşa că uneori mi-aş dori să te leg cu cozile tale lungi de încheieturile mâinilor mele ca să fiu sigură că eşti lângă mine. Nu fac asta şi dacă vreodată o să o fac, trimite-mă la un doctor să mă caut pentru că înseamnă că mi-am pierdut bunul simţ.
  5. O să primeşti puţine sfaturi de la mine, pe alea pe care le ceri. Ştiu că eşti atât de inteligentă încât să-ţi faci propriile trasee în lumea asta, să-ţi desenezi propriile hărţi în viaţă. Uneori o să mă uit şi eu la ele, probabil cu admiraţie pentru cât de frumos ai pus liniile, pentru cât de minunat te reprezintă ele pe tine.
  6. Nu te sinchisi prea mult de cum i se pare “lumii” că ar trebui să fii şi nici eu n-o să dau prea multe parale pe asta. Dacă o să fii slabă, cineva va găsi mai interesant să fii grasă. Dacă vei avea un copil, de bunăseamă mai bine ar fi să faci zece. Dacă vei zbura pe lună, cineva te va dispreţui că n-ai ajuns pe Marte.  Priveşte-i şi pe oamenii ăştia cu bunăvoinţă pentru că eu îţi promit că te voi pune să faci puţine lucruri inutile, doar ca să fii în conformitate cu aşteptările celor din jur.
  7. Acum sunt mai deşteaptă decât tine, în câţiva ani asta se va schimba. Îndeasă-mi pe gât “experienţa de viaţă” dacă o scot la înaintare, ea nu face două parale pentru că e experienţa mea de viaţă, nu a ta, şi poate numai Iisus Hristos a avut experienţă de viaţă în sens universal, general valabil. Dacă tot e să o foloseşti pe-a cuiva, a lui sigur e mai demnă de urmat.
  8. N-am să mă sacrific pentru tine. Mi-aş da viaţa ca tu să trăieşti, adică fizic, ţi-aş dona inima mea dacă tu ai nevoie de ea, dar nu mă voi sacrifica pentru tine. Voi refuza să arunc pe geam dorinţele şi nevoile mele ca să mă angajez în cursa înarmării nucleare a mamelor perfecte care vor o medalie cu diamante de mamă. Vei mânca prânzuri reci dacă n-o să am vreme de unele calde, cine cu pizza de vis-à-vis, la Paris o să mergi cu mine să vezi muzee două zile şi eu cu tine la Disneyland numai o zi, o să faci tone de teme de capul tău (pentru că ai unul). Voi face ce voi putea face şi nu mai mult, astfel încât niciodată, dar niciodată, să nu-ţi pot spune frustrată şi amară “m-am sacrificat pentru tine”.

Astăzi sunt 8 promisiuni, de la 8 ani. Un fel de cadou, de la mine pentru tine. La mulţi ani!

Scrisoare de la un tata…Chaplin

Martie 26, 2013

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa

by nuaisacrezi.ro on March 24, 2013 with 3 comments Fitness pentru creier

Nu exista o iubire mai dezinteresata si neconditionata decat cea a parintelui fata de copiii sai.

Charlie Chaplin, tata a 12 copii, in 1965, fiind la venerabila varsta de 76 de ani, a scris o scrisoare fiicei sale de 21 de ani, Geraldine, care incerca sa-si faca o cariera in lumea dansului, in orasul Paris. Scrisoarea este emotionanta, foarte personala, dar in acelasi timp i se potriveste fiecaruia din noi.

Este un exemplu de dragoste paterna si grija, de tristete si bucurie, mandrie si ingrijorare, intelepciune adunata de-a lungul anilor si copilarie, care s-a pastrat in el. “Niciodata nu am fost un inger”, scria geniul cinematografiei, “dar intotdeauna m-am staruit sa fiu un om in adevaratul sens al cuvantului. Incearca si tu”.

Cititi aceasta scrisoare si ganditi-va la ce v-au invatat parintii si ce ati vrea sa va invatati copiii.

collage

“Fetita mea!

Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum  vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

Te sarut, Geraldine.

Al tau, Charlie
Decembrie 1965

Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri- OTILIA CAZIMIR

Martie 25, 2013

Emoționanta scrisoare dragoste a poetei Otiliei Cazimir, scrisă la câteva zile de la stingerea din viață a iubitului său, poetul și prozatorul George Topîrceanu.

Născut în București, pe 21 martie 1886, George Topîrceanu avea să plece la Iași în 1911. Îl invitase Garabet Ibrăileanu să facă parte din redacția revistei Viața Românească, iar poetul acceptase așa, mai mult într-o doară, cu gândul să stea pe acolo doar vreo trei zile. Avea să rămână la Iași pentru tot restul zilelor. Aici avea să cunoască maturitatea artistică și, mai ales, avea să o cunoască pe Otilia Cazimir, iubirea vieții sale.

A văzut-o pentru prima oară în redacție: Otilia ause câteva poeziile pe care le crease (și pe care le semnase cu trei steluțe), însă, atunci când a dat cu ochii de Ibrăileanu, s-a rușinat și a fugit. Amuzat, Topîrceanu s-a dus după ea: “Tare mai ești prostuță! Doar e domnul Ibrăileanu”. A fost prima lor întâlnire. Și, se spune, în chiar acel moment s-au și îndrăgostit.

O iubire care avea dăinuie pentru tot restul vieții lui Topîrceanu, chiar dacă acesta a avut și alte relații pasagere. Și chiar dacă el i-a ascuns la început că are deja un băiat născut dintr-o dragoste a tinereții și, mai ales, chiar dacă, burlac convins, Topîrceanu nu a cerut-o de soție și nu i-a dăruit copilul pe care și-l dorea atât de mult. Ea avea să-i fie însă mereu alături. Și avea să-i fie alături și în noaptea de 7 mai 1937, când acesta s-a stins din viață. Iată, în continuare, câteva fragmente din scrisoarea pe care Otilia Cazimir (Didi, cum o alintau prietenii) le-a scris bunei sale prietene Sandra Cotovu.

Notă: subtitlurile ne aparțin.

“O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.”

“16 mai 1937
Duminică seara

Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.

Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – “și mai mic!” – și alintat!

Știi ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii “serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai… mare decât el!).

Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată. Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață!

“Știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?”

Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie. Ieri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi Le rire al lui Bergson, şi atâtea altele?

Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.

Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunța printr-o carte poștală când plec, dar îmi poți scrie și-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate. Îi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu și cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu Știu ce situație? Ca să am ocupație și să fiu la adăpostul grijilor vieții. Așa vor ei și el ar fi mulțumit să ştie asta: prea a plecat amărât. “N-aș fi vrut să te las așa…” și “Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?

“Se simțea iubit și știa că i se iartă orice”

În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul… Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene și câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).

Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă observație. Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?

În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din “notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură! Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viața stricată, vina asta.

Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijența unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice. Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine. Nu vezi mata că nu și-a aranjat “oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – “Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme.

Mi-ești dragă,
Didi”

“Cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara”

Și, în final, o altă confesiune a Otiliei Cazimir:

“De ziua lui, în fiecare martie își cumpăra și-i plăcea să primească zambile, flori vigu­roase și delicate în același timp, cu parfum violent și suav. «Îmi sea­mă­nă», zâmbea… I-am trimis și anul acesta, ca și anul trecut, ca în toți anii, cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi, i-am descărcat pe mor­mânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele.”

Otilia Cazimir și George Topîrceanu în anul 1920

Dragoste la nivel inalt- Liviu Rebreanu

Martie 15, 2013

Îi aparține lui Liviu Rebreanu și i-a fost dedicată celei care avea să- devină soție.

Liviu Rebreanu și Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum își mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii”

“Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Liviu Rebreanu, Mărturisire

Ploaia de stele

Liviu Rebreanu și Fanny s-au căsătorit în 1921. Și avea să o iubească pentru tot restul zilelor. Iar avea nu doar că aveai să-i răspundă cu aceeași dragoste, dar avea să-și abandoneze cariera, punându-și soțul și familia pe primul plan. La aproape două decenii de la moartea lui Liviu Rebreanu, Fanny avea să amintească în volumul memorialistic “Cu soțul meu“, că această Mărturisire, publicată pentru prima dată în anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români, a fost prima cerere discretă în căsătorie. Și, în același volum, Fanny avea să povestească un fapt mai puțin știut despre noaptea de 27 noiembrie 1885, noaptea în care s-a născut Liviu Rebreanu:

“Dinspre răsărit, o ploaie de stele răspândi deodată o lumina uriașă. Era sfârșitul cometei Bianca. Impresionat, tânărul soț strigă: «Ludovico, afară ploua cu stele!» Peste câteva minute, tânăra soție de dascăl era mama unui copil voinic, primul născut din cei treisprezece pe care îi va avea.”

Liviu Rebreanu împreună cu Fanny și fetița acesteia, Puia.

Ceas

Martie 7, 2013

Te asteptam tot timpul, dar tu nu simteai asta. Asa cum nu simti niciodata cum arcul de la ceasul din buzunar sta intins in intuneric, in timp ce iti masoara minutele si orele si te insoteste pretutindeni, iar privirile tale se opresc asupra lui doar cateodata, in treacat, din milioanele de secunde in care el bate in ritm cu inima ta.

Scrisoare de la o necunoscuta- Stefan Zweig(din cartea Sapte povesti de dragoste)

POZA COPILUL SI VULTURUL

Martie 6, 2013

Kong Nyong, copilul care a supravieţuit vulturului

Cum se numea bărbatul care s-a pus, cu sacoşele în mâini, în calea tancurilor din Tiananmen? Cine era adolescenta afgană pe care a fotografiat-o Steve McCurry în 1984 şi care a devenit “icon”-ul refugiaţilor din întreaga lume? Cine era bărbatul care s-a aruncat în gol din unul din turnurile gemene, la atentatele din septembrie 2001? Ce s-a întâmplat cu copilul subnutrit din celebra fotografie cu vulturul aflat la pândă, distinsă cu premiul Pulitzer a lui Kevin Carter?

Nu sunt acestea câteva din întrebările pe care fiecare ni le punem atunci când privim unele din cele mai celebre fotografii din istoria recentă? Pentru că toate aceste mari fotografii sunt înconjurate – chiar şi acum, în epoca internetului şi a informaţiei – de o mulţime de mituri ţesute în jurul lor.

Cum e cazul fotografiei copilului sudanez, ghemuit sub privirile flămânde ale unui vultur, care, an de an, în fiecare lună martie, este “aniversată” în presa din întreaga lume. Cu toate acestea, povestea din jurul ei continuă să fie una în mare parte falsă.

Ştim că fotografia a fost realizată în martie 1993, în Sudan, în apropierea unei tabere ONU. Că a fost realizată de fotograful Kevin Carter, a fost publicată prima oară în The New York Times şi că a primit Premiul Pulitzer un an mai târziu. Mai ştim că fotograful s-a sinucis peste alte câteva luni, spune-se măcinat de remuşcări pentru că nu ar fi salvat copilul din ghearele vulturului şi pentru că un val de indignare şi de critici s-a abătut asupra lui din această cauză.

“Kevin Carter a fotografiat această ipostază şocantă, însă nu a reuşit să o ducă la un centru de ajutor, pentru că era însoţit de zeci de soldaţi în momentul în care a făcut poza.

Cei de la New York Times au publicat un material în care arătau cu degetul către Carter, acuzându-l că nu s-a asigurat că fetiţa este în siguranţă, dusă la un centru de recuperare – care potrivit unor surse s-ar fi aflat la numai câteva sute de metri depărtare.

Tumultul care a luat naştere de la publicarea acestei imagini a fost unul impresionant, iar Carter nu era pregătit să fie în mijlocul lui. Astfel, măcinat de gândul că ar fi putut face mai mult, că i-ar fi putut salva viaţa fetiţei, Kevin Carter s-a sinucis la puţin timp după ce a primit premiul Pulitzer pentru fotografie”.

Fragmentul de mai sus l-am găsit publicat, în limba română, pe site-ul Antenei 3, într-un articol de acum două luni. Şi alte publicaţii, bloguri şi site-uri, de la noi sau de aiurea, spun cam la fel povestea. Dar…

Nu e uşor să te opui legendelor. Cu atât mai puţin atunci când este vorba de astfel de tragedii. Dar, uneori, e bine să încerci să repui adevărul în drepturi. Chiar şi la – azi-mâine – douăzeci de ani de la acel moment.

Fotograful sudafrican Kevin Carter a vizitat, pentru prima oară în viaţa sa, satul sudanez Ayod în 1993, pentru a documenta foametea şi războiul din această ţară. Înainte de a pleca, a văzut o mogâldeaţă subnutrită, ghemuită în ţărână, în acelaşi plan cu un vultur, metaforă reprezentativă a ceea ce se întâmpla atunci în acele locuri, una din cele mai mari catastrofe umanitare ale secolului XX.

Carter a aşteptat 20 de minute ca vulturul să-şi întindă aripile, pentru un efect şi mai dramatic, dar până la urmă, a apăsat pe declanşator. Apoi a alungat vulturul, s-a aşezat sub un copac şi şi-a aprins o ţigară, mişcat de ceea ce probabil i-a trecut prin minte privind intens scena în acele 20 de minute de aşteptare. Unele surse vorbesc că ar fi izbucnit în lacrimi…

Sudafricanul a părăsit Ayod convins că a reuşit o fotografie rară, valoroasă. Aşa a fost. The New York Times a publicat-o după doar câteva zile, cu un efect şi într-un context de care el nu a avut habar. Opinia publică a fost ultragiată, reproşându-i că nu a făcut nimic pentru a salva copilul din ghearele vulturului. Îl acuzau că el este adevăratul ucigaş din poză, nu pasărea. La un an distanţă, a câştigat premiul Pulitzer şi apoi s-a sinucis.

Nimeni nu l-a văzut, însă, murind pe acel copil şi însăşi imaginea dezminte acest destin tragic. Cel puţin în parte. La o privire mai atentă, se poate observa pe mâna dreaptă a micuţului o brăţară din plastic, cum aveau toţi copiii din tabăra de ajutor şi hrană, instalată nu la sute de metri sau un kilometru, ci chiar la câţiva paşi de locul cu pricina. În fotografia mărită, se observă şi se poate citi pe brăţara, cu albastru pe alb, codul “T3″.

Carter a fost criticat că nu a ajutat copilul şi întreaga lume l-a considerat mort, deşi nici fotograful însuşi nu l-a văzut murind. A făcut fotografia şi a plecat, după câteva minute. Realitatea este că minorul era tratat şi îngrijit în tabăra în care lucrau voluntarii francezi ai unui ONG. Deci nu era o tabără ONU.

O reabilitare necesară, după aproape două decenii

Anul trecut, cotidianul spaniol El Mundo a plecat în căutarea adevărului. Ajuns în Aydo, jurnalistul Alberto Rojas a reconstituit piesele puzzle-ului. Florence Mourin coordona echipa medicală din acel dispensar improvizat, la acea dată: “Se foloseau două litere: T, pentru copiii cu subnutriţie severă, şi S, pentru cei care aveau nevoie doar de alimentaţie suplimentară. Numărul indică ordinea sosirii în tabără”. Adică minorul din fotografie avea subnutriţie severă şi a sosit al treilea în centru. A! Şi a supravieţuit vulturului, foametei şi legendelor create de occidentalii indignaţi.

Plecând de la aceste premise şi sperând că acel copil, acum adult, încă mai trăieşte, jurnalistul spaniol a plecat în căutarea lui. Întrebând mai mulţi săteni despre băiat şi înarmat cu sute de copii ale celebrei fotografii, a găsit o primă pistă. O femeie care lucra, alături de voluntari, în anul 1993, pe nume Mary Nyaluk, i-a spus mai întâi că nu e vorba de o fetiţă, ci de un băiat. Şi că se numeşte Kong Nyong şi locuieşte în afara satului.

De aici până la locuinţa lui Kong a mai fost un pas. Aici, ziaristul El Mundo a găsit familia copilului. Tatăl său l-a identificat, a confirmat faptul că a supravieţuit vulturului şi că a trăit şi a ajuns la maturitate conştient de faima sa în lumea occidentală. Din păcate, avea să afle Alberto Rojas, Kong Nyong a murit în 2008 de febră galbenă.

Later Edit: În fotografie e tatăl lui Kong, pozat anul trecut, de jurnalistul El Mundo. Mersi, Marius.

Reportajul realizat de El Mundo repară o nedreptate care i s-a făcut lui Carter. Acesta nu a abandonat copilul într-o situaţie de pericol. Era deja în tabăra ONG-ului francez, se afla sub îngrijire, iar vulturul fusese alungat înainte să plece de la faţa locului. Dovadă că Nyong a şi supravieţuit momentului şi chiar a devenit o mică vedetă locală.

În plus, mai mulţi fotografi consultaţi de spanioli susţin că Kevin Carter ar fi aplicat un efect fotografiei, făcând să pară vulturul mult mai aproape şi ca şi cum ar sta la pândă, când, în realitate, între pasăre şi copil distanţa era de peste 20 de metri. Cel puţin aşa susţin fotografii Jose Maria Arenzana şi Luis Davilla, care au realizat, la viaţa lor, fotografii cu o tehnică similară celei folosite de Carter, în aceeaşi zonă, cu un teleobiectiv.

Iar în ceea ce priveşte sinuciderea lui Carter, reportajul realizat de spanioli susţine că fotograful nu şi-a luat viaţa din cauza acelei fotografii şi a criticilor primite. Se pare că sudafricanul era o persoană foarte depresivă şi care mai încercase o dată, cu zece ani înainte de acel moment, să se omoare.

FEMEI DIN UMBRA

Martie 6, 2013

Suntem în luna în care, mai mult decât în orice perioadă a anului, suntem bombardaţi cu clişee despre „misterul feminin” şi despre ce înseamnă, în general, imaginea femeii: delicată, fragilă etc. Şi cum astfel de caracterizări nu au făcut, de-a lungul timpului, decât să ţină femeile captive în statutul lor de cetăţean de rangul al doilea, voi evidenţia acum, la începutul lunii dedicate femeii, o serie de portrete de femei care au rămas în umbra artistului, sacrificându-şi propria lor ascensiune şi afirmare. Cred că este un omagiu mult mai frumos adus femeii decât să vorbeşti în cuvinte mari şi, de fapt, lipsite conţinut, despre cât de misterioasă şi de neînţeles este Femeia.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de femei care au rămas în umbra soţului-scriitor este Zelda Fitzgerald, soţia lui F. Scott-Fitzerald, care a cochetat şi ea cu literatura, publicând, în 1932, romanul Save Me the Waltz, în care se regăsesc elemente autobiografice din tumultuosul mariaj cu Scott. Zelda nu a încetat niciodată să încerce să-şi găsească o formă proprie de exprimare artistică, cochetând cu baletul, pictura şi literatura, în acelaşi timp încercând să supravieţuiască unei căsnicii apăsătoare, şi în care starul a rămas permanent Francis. După cum ştiţi, finalul nu este prea fericit, Zelda murind într-un ospiciu, în urma unui incendiu provocat chiar de ea. Tratamentele de tip psihologic la acea vreme erau extrem de nepotrivite pentru femei, leacul fiind întotdeauna încercarea de a le convinge să se mulţumească cu marea lor misiune domestică (în acest sens, puteţi citi un foarte interesant articol pe History and Women). Totuşi, imaginea ei postumă este una destul norocoasă, vorbindu-se adesea despre ea în discursul feminist şi scriindu-se o serie de cărţi despre ea (precum Z. A Novel of Zelda Fitzgerald de Therese Anne Fowler).

Nadejda Mandelstam, soţia lui Osip Mandelstam, a fost şi ea scriitoare, publicând Hope Against Hope (1970) şi Hope Abandoned (1974), două cărţi în care vorbeşte despre ororile îndurate în perioada Gulagului şi despre dificultăţile de adaptare după. Nadejda provinea dintr-o familie emancipată, mama ei fiind din prima generaţie de femei care au urmat studii de medicină din Uniunea Sovietică. Şi totuşi, condiţia secundară faţă de soţul ei a fost destul de clară, iar atunci când fratele ei a comentat că, alături de el, ea pare că nici nu mai există, ea a replicat că aşa le place lor (mai multe puteţi citi în articolul lui Joy Neumeyer, de pe The Moscow News).

Exact pe acest subiect, vă recomand cartea Alexandrei Popoff, The Wives: The Women Behind Russia’s Literary Giants, în care sunt scoase la lumină şase portrete de femei care au rămas în umbra scriitorului: alături de Nadejda Mandelstam, le veţi descoperi pe Sofia Tolstaia, Véra Nabokova, Elena Bulgakova, Anna Dostovievskaia şi Natalia Soljeniţîna.

Anna Dostovievskaia a fost totul pentru soţul ei: asistentă medicală, soţie, prietenă, sfătuitoare şi, nu în ultimul rând, cea care l-a ajutat la transcrierea manuscriselor. Mai puţin cunoscută este însă în calitate de scriitoare, publicând o carte de Amintiri, care însă este consultată tot pentru a se afla detalii despre soţul ei.

Şi Sofia Tolstaia a jucat mai multe roluri în viaţa soţului ei: se ocupa de gospodărie, a născut doisprezece copii şi îl ajuta, la fel ca Anna pe Dostoievski, să-şi transcrie manuscrisele. Şi, la fel ca Anna, a lăsat în urma ei o carte de memorii, pe care o puteţi citi la Editura All, Viaţa mea. Fragmente de jurnal.

Mai voluntară, dar la fel de dedicată a fost Natalia Soljeniţîna, care a făcut aproape o muncă de PR pentru promovarea operei soţului său, scriind şi o monografie (pe care o puteţi citi de la Editura Mydo Center, Iaşi, 1995) şi care a lucrat la publicarea unui jurnal al scriitorului, la un an după moartea acestuia.

Dacă nu era Véra Nabokova, probabil că nu ar mai fi ajuns la noi nici Lolita şi nici alte scrieri, întrucât Vladimir Nabokov era extrem de intempestiv şi obişnuia să-şi arunce în flăcări manuscrisele, atunci când i se părea că nu au nici o valoare. Véra Nabokova era o femeie voluntară, curajoasă, ea era cea care purta pistol pentru a-şi apăra soţul în numeroasele lor călătorii. Asista la orele ţinute de soţul ei la Cornell şi chiar îi ţinea locul când acesta nu putea veni. S-a ocupat de toate chestiunile ce ţineau de publicare, îi transcria manuscrisele, îl ajuta să-şi ajusteze stilistic proza, iar la vârsta de 80 de ani, a tradus în rusă romanul Pale Fire. „Where is Véra Nabokov in literature? Everywhere and nowhere”, apreciază Stacy Schiff, care semnează un foarte interesant articol despre Véra Nabokova, în The New Yorker: „The Genius and Mrs. Genius”.

James Joyce a avut şi el o muză, pe Nora Barnacle, soţia lui şi modelul pentru Molly Bloom. Relaţia dintre ei nu a fost cea de tipul oferit de Véra şi Vladimir Nabokov, în care Véra afişa o admiraţie supremă faţă de activitatea soţului: Nora îi reproşa multe şi chiar se plângea uneori de stilul său literar, dar probabil că tocmai acest gen de relaţie tumultuoasă l-a inspirat pe Joyce în scrierea romanului Ulise (de altfel, ziua în care se petrece acţiunea este chiar ziua în care şi-au început relaţia, 16 iunie 1904).

De la Nora ajung la o altă figură feminină, care s-a aflat în sfera a trei personaje celebre: Joyce, Beckett şi Jung. Este vorba chiar despre fiica Norei şi a lui James Joyce, Lucia, care a fost şi iubita lui Samuel Beckett. Dansatoare de mare talent (a lucrat la şcoala Isadorei Duncan), a sfârşit însă într-un ospiciu, fiind diagnosticată cu schizofrenie şi tratată chiar de Jung. Despărţirea de Beckett a fost o lovitură puternică, ce a împins-o şi mai mult să piardă contactul cu realitatea, Beckett spunându-i chiar că, de fapt, el pe tatăl ei îl apreciase, nu pe ea.

Elena Sergeevna a fost modelul pentru Margareta lui Bulgakov, iar întâlnirea dintre cei doi a fost un exemplu tipic de dragoste la prima vedere. Deşi era măritată cu un locotenent când s-au cunoscut, Elena a decis să divorţeze spunând că abia când l-a cunoscut pe Bulgakov, viaţa ei a căpătat sens (s-a măritat chiar a doua zi după ce s-a pronunţat divorţul!). Şi într-adevăr, întreaga ei existenţă a fost centrată doar pe cea a soţului, transcriind ceea ce îi dicta el şi apoi, după moartea lui, luptându-se să apară, în Uniunea Sovietică, lucrări precum Maestrul şi Margareta sau Roman teatral şi alte piese de teatru (aici, puteţi citi un articol pe această temă).

Martie 6, 2013

Televiziunea nu mai are un rol educativ. Fetele aistea dau cu buricul și cu țâțele-n ecran și, gata, sunt vedete. Nu-i în regulă. Sexul îl fac și câinii, dar noi, oamenii, nu suntem mai presus? Sexul se face discret și trebuie să fie ceva frumos. De exemplu, pe noi ne stăpânesc trei stări: jocul, iubirea și înțelepciunea. Lucian Blaga a scris că, pentru copii, iubirea și înțelepciunea sunt jocul. Pentru tineri, jocul și înțelepciunea sunt iubirea. Pentru cei cu barba albă ca mine, jocul și iubirea sunt înțelepciunea.”

Ernest Maftei (6 martie 1920 – 19 octombrie 2006)

MARINA ABRAMOVICI

Martie 6, 2013

Cea mai emoționantă și mai controversată poveste de dragostea din lumea artei contemporane.

Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.

Dacă arta este, în cele din urmă, o expunere publică e emoțiilor artistului, atunci ce formă de artă ar putea fi mai pură decât aceea a expunerii celui mai mistuitor sentiment? Este o întrebare la care nu vă invit să găsiți răspuns. Ci vă invit să lăsați răspunsul să vă găsească, prin intermediul rândurilor care urmează.

Despre destin și ceea ce îți este destinat

30 noiembrie 1976: artista Marina Abramovic, și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay.

“Am fost invitată la televiziunea din Amsterdam în cadrul unui program despre body art. Am fost printre primele femei din Europa de Est care au făcut body art, așa că, într-un fel, eram privită ca prima femeie care a călătorit pe Lună. Am ajuns acolo de ziua mea și îmi amintesc foarte bine că bunica mea mi-a spus odată că tot ceea ce primești de ziua ta este important. Este ca destinul. Iar prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Ulay. În aceeași seară ne-am îndrăgostit cu adevărat. A fost cu adevărat o etapă foarte importantă din viața mea. Care a durat 12 ani.”

Exerciții de contopire

Din acel an Marina și Ulay au început să lucreze împreună, comportându-se asemeni unei “ființe cu două capete”, îmbrăcându-se la fel și împrumutând gesturile celuilalt, într-o încercare de contopire totală.

În 1976, în cadrul Bienalei de la Veneția au pus în scenă primul lor spectacol public – Relation in Space – cei doi artiști, alergând goi unul spre celălalt, ciocnindu-se cu viteză din ce în ce în ce mai mare, timp de o oră.

Un an mai târziu, a urmat Relation in Time:

“Am dorit să încep totul fără prezența publicului. Așa că ne-am legat părul și am stat spate în spate, timp de 16 ore, doar noi și personalul galeriei, iar la fiecare oră, am făcut câte trei minute de înregistrări video și fotografii. După 16 ore, când eram foarte aproape de epuizarea totală, publicul a fost invitat să intre. Am vrut să aflăm cum putem folosi energia publicului pentru a ne forța limitele. Așadar, întregul art artistic a durat 17 ore.”

Și, în același an, Relations in Movement:

“Am cumpărat un autobuz de la poliția franceză. Am trăit în acel autobuz, iar atunci când nu aveam spectacole, mergem să petrecem perioade lungi de timp în natură. Am folosit acel autobuz în 1977, în cadrul Bienalei din Paris, în fața muzeului: în timp ce Ulay conducea în cercuri, eu, printr-un megafon, strigam numărul de cercuri parcurse. Am vrut să aflăm cine va ceda mai întâi: noi sau mașina. După 16 ore, motorul autobuzului a cedat.”

Și, tot în 1977, în cadrul unui festival organizat de Muzeul din Bologna, Imponderabilia: “Am decis să reconstruim intrarea principală și ne-am așezat în prag, complet dezbrăcați, astfel încât publicul venit să vadă spectacolul să fie nevoit să aleagă de care dintre noi se va șterge cu fața. Intenționam să stăm așa pentru șase ore, însă, după trei ore, a venit poliția și ne-a cerut actele. Pe care, firesc, nu le aveam”.

Rest Energy, actul artistic din 1980 a demonstrat încrederea totală pe care o aveau unul în celălalt: “Cu greutatea trupurilor noastre ținteam o săgeată care era îndreptată spre inima mea. Aveam fiecare câte un microfon atașat în dreptul inimilor, astfel încât ni se auzeau bătăile inimilor. Și, în timp timpul trecea, inimile noastre se auzeau bătând tot mai tare…”

Au urmat o mulțime de alte acte artistice. Dar, când o relație arde cu o asemenea intensitate, ea mistuie și se mistuie…

O despărțire cât Marele Zid Chinezesc

În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.

“Acea călătorie a devenit în totalitate o experiență personală. Ulay a pornit din Deșertul Gobi, iar eu de la Marea Galbenă. După ce fiecare dintre noi a mers 2500 de kilometri, ne-am întâlnit la mijloc pentru a ne spune la revedere”.

O revedere de câteva zeci de secunde. După două decenii de așteptare

În martie 2010, Muzeul de Artă Modernă din New York avea să organizeze The artist is present, o expoziție retrospectivă a carierei Marinei Abramovic. Și, pentru ca spațiul celor cinci încăperi care i-au fost puse la dispoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia,  Marina s-a expus și pe sine, șezând pe unul dintre cele două scaune așezate la capetele unei mese, cu scopul de a dărui câte o privire fiecărei persoane care s-ar fi așezat în fața ei.

Și, la un moment dat, pe acel scaun gol, fără ca nimeni să o fi anunțat în prealabil, s-a așezat Ulay. S-au revăzut astfel pentru prima dată după 22 de ani în care nu se mai întâlniseră deloc.

Marina Abramovic a ajuns supranumită bunica performance art-ului în timp ce Andrei Marga s-a infiltrat de curând la conducerea Institutului Cultural Român. Ea munceşte să facă un institut care să-i poarte numele în America şi unde să-i descătuşeze pe oameni să gândească creativ, cu ajutorul unor metode artistice neconvenţionale. El plănuieşte să susţină doar “operele validate” şi “autorii care au creat efectiv momente istorice” sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (Sursă: contributors.ro).

Cultura arată cum nu se poate mai diferit în perspectivele celor doi. Viziunea Marinei Abramovic e vie, pulsează sânge, respiră şi îi invită pe oameni să o atingă. Cea a lui Andrei Marga e distantă, rigidă şi scorţoasă. Dar mai bine să vorbim de Marina Abramovic şi să vedem de ce oamenii au plâns doar pentru că au stat nemişcaţi în faţa ei, pe un scaun de lemn, privind-o drept în ochi în celebrul muzeu de artă modernă MoMA din New York în timpul performance-ului ei din 2010 “The Artist Is Present”. Să vedem de ce lucrurile pe care le face ea sunt artă, de ce e important ca artistul să fie prezent şi vulnerabil şi de ce contează dacă publicul poate să pipăie arta şi să interacţioneze cu ea, nu doar s-o privească de la depărtare.

Până acum ideea de muzeu a fost ca de secol 19. Nu atinge, doar uită-te! Şi văd această enormă nevoie pe care o are publicul de a experimenta lucrurile şi de a schimba ideea asta. Şi de aceea oamenii au început să aştepte (notă: pentru a sta faţă în faţă cu Marina la MoMA în performance-ul “The Artist Is Present”). Ei şi-au dorit să fie acolo, pe acel scaun, să aibă o experienţă pe care muzeul nu le-o oferă. Un alt aspect foarte important e că publicul e perceput întotdeauna ca un grup, niciodată individual. Iar luând individul şi aşezându-l în faţa mea pe scaun, totul devine o experienţă de la om la om”, a explicat artista într-un interviu lung şi foarte cuprinzător din revista Vice (http://www.vice.com/read/marina-abramovic-599-v17n11).

Dacă pictorii au şevalet, pensule şi culori, muzicienii au instrumente şi partituri ş.a.m.d., Marina Abramovic se foloseşte de propriul corp. Ea a testat limitele relaţiei dintre artist şi public în 1974 cu performance-ul “Rhythm 0”, care continuă să şocheze şi să pună pe gânduri şi în zilele noastre. A aşezat pe o masă 72 de obiecte, care puteau fi folosite fie pentru a produce plăcere, fie durere, şi un text care informa publicul că poate folosi acele obiecte în orice fel, iar toată responsabilitatea pentru ceea ce se va întâmpla îi revine artistei. Printre obiecte erau un trandafir, o pană, miere, un bici, o foarfecă, dar şi un pistol şi un glonte. Timp de şase ore, Marina Abramovic a stat, pasivă, şi i-a lăsat pe cei din public să facă orice au dorit cu corpul ei. Pe măsură ce timpul trecea, oamenii din public au devenit tot mai agresivi: i-au tăiat hainele, au zgâriat-o cu trandafirul, o persoană a pus glonţul în pistol şi i-a pus pistolul în gât, dar altă persoană a oprit gestul potenţial mortal. După cele şase ore, ea s-a ridicat şi a păşit spre oamenii din public, dar toţi au fugit, speriaţi de confruntare. Performance-ul ei a fost o nebunie curată; la sfârşitul zilei s-a privit în oglindă şi avea un smoc de păr alb în cap, dar a aflat atât de multe despre natura umană, camuflată prost sub aparenţele oamenilor civilizaţi.

Întotdeauna le răspund celor care mă întreabă “Ce e asta? E artă” cu “E foarte simplu: atunci când vrei să citeşti o carte de matematică, înveţi limbajul matematicii. Arta are propriul ei limbaj, exact ca spiritualitatea.(…) Ceea ce eu consider a fi artă bună trebuie să aibă acel gen de energie care nu poate fi înţeles raţional .” O operă bună de artă ar trebui să te facă să te întorci spre ea atunci când eşti cu spatele, la fel ca atunci când simţi că se uită cineva la tine când stai într-un restaurant. Nu eşti sigur, dar când te întorci, chiar e cineva acolo, care se uită la tine în restaurant. Acest fel de e energie e dincolo de diferenţe culturale”, spunea Abramovic într-un alt interviu (http://jca-online.com/abramovic.html).

{Un exemplu foarte bun de operă de artă de la care nu îți poți lua ochii e tabloul “Fata cu cercel de perlă” de Johannes Vermeer. Tracy Chevalier e o tipă căreia îi place să meargă prin muzee repede de tot, să-și noteze mintal tablourile de la care nu-i vine să-și dezlipească privirea și apoi să se întoarcă și să le privească îndelung, imaginându-și povestea din spatele lor. Doar uitându-se la “Fata cu cercel de perlă” ea a cunoscut-o și pe fată și pe pictor atât e bine încât a putut scrie romanul ”Girl With a Pearl Earring”, care a și fost ecranizat într-un film minunat, cu Colin Firth și Scarlett Johansson în rolurile celor doi. Tracy Chevalier a vorbit despre felul ei de a privi tabourile, un exercițiu de imaginație nemaipomenit, într-un discurs TED de 14 minute care merită văzut. E încă un argument care validează efectele pozitive ale relației de lungă durată cu o operă de artă sau cu un act artistic, lucru pe care îl promovează și Marina Abramovic de peste 40 de ani.}

În 1997, Abramovic a dat o reprezentaţie la Bienala de la Veneţia cu numele „Balkan Baroque” în care a curăţat 1.500 de oase de vacă până le-a albit, 6 ore pe zi, patru zile la rând, în timp ce plângea, cânta balade populare şi spunea poveşti din Iugoslavia, ţara ei natală, cea care nu mai există acum.

De remarcat e și faptul că Marina Abramovic nu a ajuns să pătrundă atât de adânc în natura umană și în conștiință fiindcă a făcut lucruri confortabile sau facile pentru ea. „Când fac performance art trebuie să învăţ cum pot să îmi controlez corpul. Mai întâi trebuie să îmi fie teamă, dar vreau să spun să fiu complet terifiată şi apoi ştiu ce trebuie să fac. Adică nimeni nu s-a transformat vreodată făcând lucruri care îi plăceau. Eu fac lucruri care nu îmi plac pentru că lucrurile care nu îţi plac, cele de care îţi e frică, sunt cele de unde vin rezultatele interesante”, a punctat Marina Abramovic într-un interviu pentru Wall Street Journal cu amicul ei, actorul James Franco. http://www.youtube.com/watch?v=Eugnrk8Nfi0

Peste 850.000 de vizitatori au fost la MoMA în cele trei luni cât a durat “The Artist Is Present”. Unii au stat la coadă toată noaptea pentru a reuşi să ajungă pe scaunul din faţa Marinei Abramovic. Pentru noi poate fi greu de priceput gestul new-york-ezilor, un soi de snobism sado-masochist, dar chiar cred că pentru ei a fost ceva de care aveau mare nevoie. Sunt oameni care au uitat să privească pe altcineva în ochi, care au uitat sau nu au aflat niciodată cum e să ai încredere în cineva şi să simți o conexiune umană mai presus de cuvinte. Oameni cu care nimeni nu a avut vreodată răbdare, cărora nu li s-a acordat atenția de care aveau nevoie. Exită şi un site „I cried with Marina Abramovic” pe care sunt poze portret cu cei care au stat în faţa artistei pe scaun şi au plâns. Marina explică reacţia aceasta fiindcă uitându-se direct și constant în ochii oamenilor, devenea oglinda lor și le oferea un moment de sinceritate cu ei înşişi, acel gen de moment trăit la timpul prezent, de care ei se temeau sau pentru care nu apucau niciodată să-şi facă timp în vieţile lor ultra-ocupate.

În România, Abramovic nu e atât de cunoscută și performance art-ul e un domeniu cvasi-inexistent (din câte știu eu). Aici are viață grea până și teatrul independent, contemporan, în care interacțiunea cu publicul nu e doar permisă, ci și încurajată. Filmul “Marina Abramovic. The Artist is Present” a avut o premieră restrânsă la Bucureşti la sfârşitul lunii septembrie, cu două proiecţii la ZonaD – studio Paradis Serial, un spaţiu alternativ de artă. Fiecare dintre cele două proiecții din România a fost pentru doar 40 de persoane. În film, Marina se întreabă şi, pe parcurs, răspunde la întrebarea pe care a auzit-o iarași și iarăși de-a lungul timpului: „De ce acest lucru este artă?” Cu documentarul regizat de Matthew Akers şi lansat din 2012, la Festivalul Sundance din SUA, Abramovic reduce la tăcere această întrebare. După expoziţia de la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York, felul de artă imaterială, temporară, pe care Abramovic o creează de peste 40 de ani a devenit mainstream. Lady Gaga a avut ceva de-a face cu asta… Cântăreaţa, ale cărei apariţii scenice şi publice se apropie foarte des de performance art, fiind limpede că aceasta e o zonă de mare inspiraţie pentru ea, şi-a îndemnat fanii (Lady Gaga are aproape 30 de milioane de cititori pe Twitter) să meargă să vadă performance-ul “The Artist Is Present”.

În primele luni – căci a fost o lucrare de lungă durată – toată lumea vorbea despre nuditate, începând cu Barbara Walters şi ajungând la reviste. În a doua lună au început să fie interesaţi: “Oh, încă stă acolo?!”. Şi apoi a fost în a treia lună când lucrurile chiar au luat avânt. Şi apoi, chestia principală a fost Lady Gaga. Ea chiar a realizat ceva incredibil. Încă nu am cunoscut-o, dar a venit la reprezentaţie şi apoi fiecare puştan, de la 12, 13 ani încolo, 16, 17 ani – toţi au venit fuga la muzeu. Nu mai fuseseră niciodată la muzeul de artă contemporană, dar datorită lui Lady Gaga au venit. Şi nu doar o dată, căci unii au revenit şi am câștigat astfel un nou public ”, a povestit Marina Abramovic într-un interviu acordat la Sundance (http://www.youtube.com/watch?v=iUWQCKZsSp4)

Jeffrey Brown a intervievat-o pe Marina Abramovic pentru postul tv PBS (http://www.pbs.org/newshour/art/blog/2011/04/conversation-marina-abramovi.html) şi a constatat uimit că artista care s-a bicuit pe scenă, şi-a tăiat cu lama o stea ce simboliza comunismul pe abdomen şi a stat nemişcată câte 7 ore pe zi timp de trei luni pentru a se uita în ochii câte unui om din public e o femeie foarte amuzantă, care râde şi glumeşte mult, e degajată şi volubilă. Marina Abramovic din viaţa “civilă” e contradicţia performance-urilor ei foarte intense, solicitante, chiar traumatizante şi mereu cu trimiteri spre temerile cele mai mari şi mai profunde ale omului – mai cu seamă singurătatea şi moartea. Abramovic se descrie adesea drept o contradicţie personificată, fiind crescută simultan de o bunică ultra-religioasă şi de nişte părinţi eroi ai comunismului în vremea lui Tito în fosta Iugoslavie. Ca urmare, ea a învăţat din familie determinarea de a crede până la capăt într-o cauză, arta în cazul ei, a învăţat să facă sacrificii şi să fie foarte disciplinată, până la fanatism, în munca ei. Dar asta nu înseamnă că nu ştie de glumă. “Fiindcă vorbeam de proiecte de lungă durată şi de mult timp, gluma e: De câţi performeri e nevoie să schimbe un bec? Nu ştiu, nu am stat acolo decât 6 ore”, i-a spus ea lui Brown.

Marina Abramovic crede că fiecare suntem născuți pentru a face un anumit gen de lucruri, care să ducă la evoluția noastră a tuturor. Pentru ea totul a pornit din copilărie, când a dat primul performance art fără să știe, pentru mama ei, comunista rigidă care a decupat și a ars toată viața pozele nud ale Marinei din albumele de artă primite de la fiica ei. Până la 29 de ani, cât a stat cu mama ei în Iugoslavia, Marina trebuia să fie acasă, în pat, la ora 10:00 seara sau lua bătaie. Așa că toate performance-urile ei, inclusiv unul în care și-a dat foc din greșeală și era să moară, aveau loc înainte de ora de culcare.