MARINA ABRAMOVICI

Cea mai emoționantă și mai controversată poveste de dragostea din lumea artei contemporane.

Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.

Dacă arta este, în cele din urmă, o expunere publică e emoțiilor artistului, atunci ce formă de artă ar putea fi mai pură decât aceea a expunerii celui mai mistuitor sentiment? Este o întrebare la care nu vă invit să găsiți răspuns. Ci vă invit să lăsați răspunsul să vă găsească, prin intermediul rândurilor care urmează.

Despre destin și ceea ce îți este destinat

30 noiembrie 1976: artista Marina Abramovic, și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay.

“Am fost invitată la televiziunea din Amsterdam în cadrul unui program despre body art. Am fost printre primele femei din Europa de Est care au făcut body art, așa că, într-un fel, eram privită ca prima femeie care a călătorit pe Lună. Am ajuns acolo de ziua mea și îmi amintesc foarte bine că bunica mea mi-a spus odată că tot ceea ce primești de ziua ta este important. Este ca destinul. Iar prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Ulay. În aceeași seară ne-am îndrăgostit cu adevărat. A fost cu adevărat o etapă foarte importantă din viața mea. Care a durat 12 ani.”

Exerciții de contopire

Din acel an Marina și Ulay au început să lucreze împreună, comportându-se asemeni unei “ființe cu două capete”, îmbrăcându-se la fel și împrumutând gesturile celuilalt, într-o încercare de contopire totală.

În 1976, în cadrul Bienalei de la Veneția au pus în scenă primul lor spectacol public – Relation in Space – cei doi artiști, alergând goi unul spre celălalt, ciocnindu-se cu viteză din ce în ce în ce mai mare, timp de o oră.

Un an mai târziu, a urmat Relation in Time:

“Am dorit să încep totul fără prezența publicului. Așa că ne-am legat părul și am stat spate în spate, timp de 16 ore, doar noi și personalul galeriei, iar la fiecare oră, am făcut câte trei minute de înregistrări video și fotografii. După 16 ore, când eram foarte aproape de epuizarea totală, publicul a fost invitat să intre. Am vrut să aflăm cum putem folosi energia publicului pentru a ne forța limitele. Așadar, întregul art artistic a durat 17 ore.”

Și, în același an, Relations in Movement:

“Am cumpărat un autobuz de la poliția franceză. Am trăit în acel autobuz, iar atunci când nu aveam spectacole, mergem să petrecem perioade lungi de timp în natură. Am folosit acel autobuz în 1977, în cadrul Bienalei din Paris, în fața muzeului: în timp ce Ulay conducea în cercuri, eu, printr-un megafon, strigam numărul de cercuri parcurse. Am vrut să aflăm cine va ceda mai întâi: noi sau mașina. După 16 ore, motorul autobuzului a cedat.”

Și, tot în 1977, în cadrul unui festival organizat de Muzeul din Bologna, Imponderabilia: “Am decis să reconstruim intrarea principală și ne-am așezat în prag, complet dezbrăcați, astfel încât publicul venit să vadă spectacolul să fie nevoit să aleagă de care dintre noi se va șterge cu fața. Intenționam să stăm așa pentru șase ore, însă, după trei ore, a venit poliția și ne-a cerut actele. Pe care, firesc, nu le aveam”.

Rest Energy, actul artistic din 1980 a demonstrat încrederea totală pe care o aveau unul în celălalt: “Cu greutatea trupurilor noastre ținteam o săgeată care era îndreptată spre inima mea. Aveam fiecare câte un microfon atașat în dreptul inimilor, astfel încât ni se auzeau bătăile inimilor. Și, în timp timpul trecea, inimile noastre se auzeau bătând tot mai tare…”

Au urmat o mulțime de alte acte artistice. Dar, când o relație arde cu o asemenea intensitate, ea mistuie și se mistuie…

O despărțire cât Marele Zid Chinezesc

În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.

“Acea călătorie a devenit în totalitate o experiență personală. Ulay a pornit din Deșertul Gobi, iar eu de la Marea Galbenă. După ce fiecare dintre noi a mers 2500 de kilometri, ne-am întâlnit la mijloc pentru a ne spune la revedere”.

O revedere de câteva zeci de secunde. După două decenii de așteptare

În martie 2010, Muzeul de Artă Modernă din New York avea să organizeze The artist is present, o expoziție retrospectivă a carierei Marinei Abramovic. Și, pentru ca spațiul celor cinci încăperi care i-au fost puse la dispoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia,  Marina s-a expus și pe sine, șezând pe unul dintre cele două scaune așezate la capetele unei mese, cu scopul de a dărui câte o privire fiecărei persoane care s-ar fi așezat în fața ei.

Și, la un moment dat, pe acel scaun gol, fără ca nimeni să o fi anunțat în prealabil, s-a așezat Ulay. S-au revăzut astfel pentru prima dată după 22 de ani în care nu se mai întâlniseră deloc.

Marina Abramovic a ajuns supranumită bunica performance art-ului în timp ce Andrei Marga s-a infiltrat de curând la conducerea Institutului Cultural Român. Ea munceşte să facă un institut care să-i poarte numele în America şi unde să-i descătuşeze pe oameni să gândească creativ, cu ajutorul unor metode artistice neconvenţionale. El plănuieşte să susţină doar “operele validate” şi “autorii care au creat efectiv momente istorice” sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (Sursă: contributors.ro).

Cultura arată cum nu se poate mai diferit în perspectivele celor doi. Viziunea Marinei Abramovic e vie, pulsează sânge, respiră şi îi invită pe oameni să o atingă. Cea a lui Andrei Marga e distantă, rigidă şi scorţoasă. Dar mai bine să vorbim de Marina Abramovic şi să vedem de ce oamenii au plâns doar pentru că au stat nemişcaţi în faţa ei, pe un scaun de lemn, privind-o drept în ochi în celebrul muzeu de artă modernă MoMA din New York în timpul performance-ului ei din 2010 “The Artist Is Present”. Să vedem de ce lucrurile pe care le face ea sunt artă, de ce e important ca artistul să fie prezent şi vulnerabil şi de ce contează dacă publicul poate să pipăie arta şi să interacţioneze cu ea, nu doar s-o privească de la depărtare.

Până acum ideea de muzeu a fost ca de secol 19. Nu atinge, doar uită-te! Şi văd această enormă nevoie pe care o are publicul de a experimenta lucrurile şi de a schimba ideea asta. Şi de aceea oamenii au început să aştepte (notă: pentru a sta faţă în faţă cu Marina la MoMA în performance-ul “The Artist Is Present”). Ei şi-au dorit să fie acolo, pe acel scaun, să aibă o experienţă pe care muzeul nu le-o oferă. Un alt aspect foarte important e că publicul e perceput întotdeauna ca un grup, niciodată individual. Iar luând individul şi aşezându-l în faţa mea pe scaun, totul devine o experienţă de la om la om”, a explicat artista într-un interviu lung şi foarte cuprinzător din revista Vice (http://www.vice.com/read/marina-abramovic-599-v17n11).

Dacă pictorii au şevalet, pensule şi culori, muzicienii au instrumente şi partituri ş.a.m.d., Marina Abramovic se foloseşte de propriul corp. Ea a testat limitele relaţiei dintre artist şi public în 1974 cu performance-ul “Rhythm 0”, care continuă să şocheze şi să pună pe gânduri şi în zilele noastre. A aşezat pe o masă 72 de obiecte, care puteau fi folosite fie pentru a produce plăcere, fie durere, şi un text care informa publicul că poate folosi acele obiecte în orice fel, iar toată responsabilitatea pentru ceea ce se va întâmpla îi revine artistei. Printre obiecte erau un trandafir, o pană, miere, un bici, o foarfecă, dar şi un pistol şi un glonte. Timp de şase ore, Marina Abramovic a stat, pasivă, şi i-a lăsat pe cei din public să facă orice au dorit cu corpul ei. Pe măsură ce timpul trecea, oamenii din public au devenit tot mai agresivi: i-au tăiat hainele, au zgâriat-o cu trandafirul, o persoană a pus glonţul în pistol şi i-a pus pistolul în gât, dar altă persoană a oprit gestul potenţial mortal. După cele şase ore, ea s-a ridicat şi a păşit spre oamenii din public, dar toţi au fugit, speriaţi de confruntare. Performance-ul ei a fost o nebunie curată; la sfârşitul zilei s-a privit în oglindă şi avea un smoc de păr alb în cap, dar a aflat atât de multe despre natura umană, camuflată prost sub aparenţele oamenilor civilizaţi.

Întotdeauna le răspund celor care mă întreabă “Ce e asta? E artă” cu “E foarte simplu: atunci când vrei să citeşti o carte de matematică, înveţi limbajul matematicii. Arta are propriul ei limbaj, exact ca spiritualitatea.(…) Ceea ce eu consider a fi artă bună trebuie să aibă acel gen de energie care nu poate fi înţeles raţional .” O operă bună de artă ar trebui să te facă să te întorci spre ea atunci când eşti cu spatele, la fel ca atunci când simţi că se uită cineva la tine când stai într-un restaurant. Nu eşti sigur, dar când te întorci, chiar e cineva acolo, care se uită la tine în restaurant. Acest fel de e energie e dincolo de diferenţe culturale”, spunea Abramovic într-un alt interviu (http://jca-online.com/abramovic.html).

{Un exemplu foarte bun de operă de artă de la care nu îți poți lua ochii e tabloul “Fata cu cercel de perlă” de Johannes Vermeer. Tracy Chevalier e o tipă căreia îi place să meargă prin muzee repede de tot, să-și noteze mintal tablourile de la care nu-i vine să-și dezlipească privirea și apoi să se întoarcă și să le privească îndelung, imaginându-și povestea din spatele lor. Doar uitându-se la “Fata cu cercel de perlă” ea a cunoscut-o și pe fată și pe pictor atât e bine încât a putut scrie romanul ”Girl With a Pearl Earring”, care a și fost ecranizat într-un film minunat, cu Colin Firth și Scarlett Johansson în rolurile celor doi. Tracy Chevalier a vorbit despre felul ei de a privi tabourile, un exercițiu de imaginație nemaipomenit, într-un discurs TED de 14 minute care merită văzut. E încă un argument care validează efectele pozitive ale relației de lungă durată cu o operă de artă sau cu un act artistic, lucru pe care îl promovează și Marina Abramovic de peste 40 de ani.}

În 1997, Abramovic a dat o reprezentaţie la Bienala de la Veneţia cu numele „Balkan Baroque” în care a curăţat 1.500 de oase de vacă până le-a albit, 6 ore pe zi, patru zile la rând, în timp ce plângea, cânta balade populare şi spunea poveşti din Iugoslavia, ţara ei natală, cea care nu mai există acum.

De remarcat e și faptul că Marina Abramovic nu a ajuns să pătrundă atât de adânc în natura umană și în conștiință fiindcă a făcut lucruri confortabile sau facile pentru ea. „Când fac performance art trebuie să învăţ cum pot să îmi controlez corpul. Mai întâi trebuie să îmi fie teamă, dar vreau să spun să fiu complet terifiată şi apoi ştiu ce trebuie să fac. Adică nimeni nu s-a transformat vreodată făcând lucruri care îi plăceau. Eu fac lucruri care nu îmi plac pentru că lucrurile care nu îţi plac, cele de care îţi e frică, sunt cele de unde vin rezultatele interesante”, a punctat Marina Abramovic într-un interviu pentru Wall Street Journal cu amicul ei, actorul James Franco. http://www.youtube.com/watch?v=Eugnrk8Nfi0

Peste 850.000 de vizitatori au fost la MoMA în cele trei luni cât a durat “The Artist Is Present”. Unii au stat la coadă toată noaptea pentru a reuşi să ajungă pe scaunul din faţa Marinei Abramovic. Pentru noi poate fi greu de priceput gestul new-york-ezilor, un soi de snobism sado-masochist, dar chiar cred că pentru ei a fost ceva de care aveau mare nevoie. Sunt oameni care au uitat să privească pe altcineva în ochi, care au uitat sau nu au aflat niciodată cum e să ai încredere în cineva şi să simți o conexiune umană mai presus de cuvinte. Oameni cu care nimeni nu a avut vreodată răbdare, cărora nu li s-a acordat atenția de care aveau nevoie. Exită şi un site „I cried with Marina Abramovic” pe care sunt poze portret cu cei care au stat în faţa artistei pe scaun şi au plâns. Marina explică reacţia aceasta fiindcă uitându-se direct și constant în ochii oamenilor, devenea oglinda lor și le oferea un moment de sinceritate cu ei înşişi, acel gen de moment trăit la timpul prezent, de care ei se temeau sau pentru care nu apucau niciodată să-şi facă timp în vieţile lor ultra-ocupate.

În România, Abramovic nu e atât de cunoscută și performance art-ul e un domeniu cvasi-inexistent (din câte știu eu). Aici are viață grea până și teatrul independent, contemporan, în care interacțiunea cu publicul nu e doar permisă, ci și încurajată. Filmul “Marina Abramovic. The Artist is Present” a avut o premieră restrânsă la Bucureşti la sfârşitul lunii septembrie, cu două proiecţii la ZonaD – studio Paradis Serial, un spaţiu alternativ de artă. Fiecare dintre cele două proiecții din România a fost pentru doar 40 de persoane. În film, Marina se întreabă şi, pe parcurs, răspunde la întrebarea pe care a auzit-o iarași și iarăși de-a lungul timpului: „De ce acest lucru este artă?” Cu documentarul regizat de Matthew Akers şi lansat din 2012, la Festivalul Sundance din SUA, Abramovic reduce la tăcere această întrebare. După expoziţia de la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York, felul de artă imaterială, temporară, pe care Abramovic o creează de peste 40 de ani a devenit mainstream. Lady Gaga a avut ceva de-a face cu asta… Cântăreaţa, ale cărei apariţii scenice şi publice se apropie foarte des de performance art, fiind limpede că aceasta e o zonă de mare inspiraţie pentru ea, şi-a îndemnat fanii (Lady Gaga are aproape 30 de milioane de cititori pe Twitter) să meargă să vadă performance-ul “The Artist Is Present”.

În primele luni – căci a fost o lucrare de lungă durată – toată lumea vorbea despre nuditate, începând cu Barbara Walters şi ajungând la reviste. În a doua lună au început să fie interesaţi: “Oh, încă stă acolo?!”. Şi apoi a fost în a treia lună când lucrurile chiar au luat avânt. Şi apoi, chestia principală a fost Lady Gaga. Ea chiar a realizat ceva incredibil. Încă nu am cunoscut-o, dar a venit la reprezentaţie şi apoi fiecare puştan, de la 12, 13 ani încolo, 16, 17 ani – toţi au venit fuga la muzeu. Nu mai fuseseră niciodată la muzeul de artă contemporană, dar datorită lui Lady Gaga au venit. Şi nu doar o dată, căci unii au revenit şi am câștigat astfel un nou public ”, a povestit Marina Abramovic într-un interviu acordat la Sundance (http://www.youtube.com/watch?v=iUWQCKZsSp4)

Jeffrey Brown a intervievat-o pe Marina Abramovic pentru postul tv PBS (http://www.pbs.org/newshour/art/blog/2011/04/conversation-marina-abramovi.html) şi a constatat uimit că artista care s-a bicuit pe scenă, şi-a tăiat cu lama o stea ce simboliza comunismul pe abdomen şi a stat nemişcată câte 7 ore pe zi timp de trei luni pentru a se uita în ochii câte unui om din public e o femeie foarte amuzantă, care râde şi glumeşte mult, e degajată şi volubilă. Marina Abramovic din viaţa “civilă” e contradicţia performance-urilor ei foarte intense, solicitante, chiar traumatizante şi mereu cu trimiteri spre temerile cele mai mari şi mai profunde ale omului – mai cu seamă singurătatea şi moartea. Abramovic se descrie adesea drept o contradicţie personificată, fiind crescută simultan de o bunică ultra-religioasă şi de nişte părinţi eroi ai comunismului în vremea lui Tito în fosta Iugoslavie. Ca urmare, ea a învăţat din familie determinarea de a crede până la capăt într-o cauză, arta în cazul ei, a învăţat să facă sacrificii şi să fie foarte disciplinată, până la fanatism, în munca ei. Dar asta nu înseamnă că nu ştie de glumă. “Fiindcă vorbeam de proiecte de lungă durată şi de mult timp, gluma e: De câţi performeri e nevoie să schimbe un bec? Nu ştiu, nu am stat acolo decât 6 ore”, i-a spus ea lui Brown.

Marina Abramovic crede că fiecare suntem născuți pentru a face un anumit gen de lucruri, care să ducă la evoluția noastră a tuturor. Pentru ea totul a pornit din copilărie, când a dat primul performance art fără să știe, pentru mama ei, comunista rigidă care a decupat și a ars toată viața pozele nud ale Marinei din albumele de artă primite de la fiica ei. Până la 29 de ani, cât a stat cu mama ei în Iugoslavia, Marina trebuia să fie acasă, în pat, la ora 10:00 seara sau lua bătaie. Așa că toate performance-urile ei, inclusiv unul în care și-a dat foc din greșeală și era să moară, aveau loc înainte de ora de culcare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: